Oversaturation

Ha, oamenii spun ca nu ar trebui sa iti faci griji.

Sunt de acord, si am vazut pe mult mai multi oameni mult mai panicati decat mine in situatii tensionate, insa s-a mai degradat sanatatea nervilor mei in ultimii ani, in special fiind toata viata o persoana careia nu ii place sa se complice daca nu castig nimic semnificativ din asta, vrea sa fie lasata in pace si sa isi asume singura consecintele faptelor sau procrastinarii sale. Sunt capabila sa gandesc situatia de la inceput (sau prezent), pana la capat, luand in considerare fiecare outcome posibil, in functie de pasivitatea sau activitatea mea.

De exemplu, mai demult, in lungile perioade cand stateam inchisa in casa si aveam putin de lucru in acea perioada, ma simteam cam pierduta. Stateam zile in sir focusata pe ceea ce imi placea sa fac, ma refugiam in carti, muzica, iar apoi prietenii buni, sau amicii care, desi stateam intru-un orasel trist de plicticos, erau nenumarati (n-ai zice asta cand vezi cat sunt de singuratica si plictisita de oameni, nu?). Ma distram, iar in carapacea puteam visa la discretie si ma simteam bine, in inutilitatea mea.

Ideea e ca dupa ce ai stat ani in sir inconjurat de oameni, unii fenomenali, altii mai putin (din diferite puncte de vedere), te cam saturi. Nu mai conteaza care cat e de inteligent sau ce fel de inteligenta ii reprezinta, sau cat e de fun, de reliable, te saturi. Iti ajunge daca petreci timp cu unii sau schimbi doua vorbe o data la cateva saptamani bune. Avand o experienta atat de vasta cu oameni, cu prieteni, cu amici si cu cei care ma urau sau au ajuns sa ma urasca, atatea conversatii pe atatea subiecte, muzica, arta, si cu cei mai apropiati - filosofie, cat si small-talk, glume, nazbatii gen intrat prin efractie in gradinita noaptea cu sticla de vodka si calatorii spontane de care nu stia familia, cam toata lumea a devenit previzibila pentru mine si ma plictiseste tot ce ar avea de spus, to be honest. Pe atunci era ceva nou, tot voiam sa descopar, tot speram sa ajung la descoperiri satisfacatoare in ceea ce priveste fiintele umane, dar dupa ce ai ajuns chiar sa cunosti sute sau mii de persoane si ai avut diferite tipuri de relatii cu ei, vezi ca e acelasi cacat peste tot, doar cate-un cacat este legat cu o fundita rosie.

 Si cand vad ce posteaza unii pe diferite retele de socializare, pe care oameni destepti ajung sa ii aprobe si sa ii remarce, mi se face greata si ma simt parca dezamagita si de acei putini oameni pe care ii admir pentru inteligenta si selectivitatea lor in societate...Sunt impresionati de niste idei care mie si altor copii banali li se invarteau prin cap deja de pe la varste fragede, consider ca e la mintea cocosului si nu au spus nimic special. Si atunci te gandesti "acelui om destept pe care l-am apreciat chiar i se pare vreo revelatie banalitatea asta, de se deranjeaza sa ii dea credit acelui chirias de spatiu virtual cu monitorul-scut?"

Acum am colegi minunati in cercul carora nici nu ma simt de parca as fi la servici. Insa ma panicheaza la culme faptul ca sunt obligata sa imi petrec 9 ore pe zi intr-un mediu dinamic, si nu mai am sansa sa desenez, sa citesc asa cum obisnuiam, sa devorez muzica oricand si oricat, sa ma uit la pereti si sa fac calatorii cu mintea mea odihnita oriunde am chef. Din start, programul zilnic din timpul saptamanii poate fura mult din ceea ce eram odata. Insa tin cu dintii si cu ghearele de momentele acelea.

Mi se par cam inutile aceste explicatii, deoarece traim in era socializarii superficiale excesive, in care mereu cauti sa te vezi in ochii altora iar asta sa fie intr-o lumina cat mai buna, iar eu voi parea doar o biata negativista care nu vrea sa se adapteze la mediocritatea inconjuratoare care fuge dupa noi toti ca un Pacman turbat.

Obositoarea experienta ale experimentelor pe relatii interpersonale, nevoia semi-falsa de adaptare in medii de acest tip m-au extenuat de-a binelea si m-au adus in pragul mizantropiei, nu "negativismul".