Sunday, April 3, 2016

In cautarea Omului Negru

Ca urmare a acestei disperari himerice inevitabile, il cautam pe acest om negru. Dar cumva speram ca ultimul lucru de care va da dovada este umanitate. Si tu iti vei dori sa il gasesti. Cand te vei fi saturat de banalitatea cotidianului vietii umane, parca ai tinti mai sus. Tintesti spre absolut. Dupa ce-ti vor fi spulberate toate lucrurile la care sperai pe vremea cand viata inca abia avea sa urmeze, cand stateai in bancile scolii si desenai visator pe ultimele pagini ale caietelor si iti gravai aspiratiile cu varful compasului pe banca, cand credeai ca peste doi-trei ani ti se vor deschide posibilitatile infinite ale unei lumi ideale si vei avea in sfarsit libertatea de a te inconjura cu oameni care vor fi exact cum te asteptai, vei cauta. Vei spera si vei cauta, voluntar orbit fata de riscul unei noi dezamagiri. Visai la momente de delir, fum, dantele si euforie, la lumea ta ideala. Puteai sta cu nasul intr-o carte toata noaptea, traind vieti paralele, la alegere...la discretie. Te puteai trezi dupa o ora de somn, cu reminiscentele magiei inca pulsand prin muschiul gandirii si nimic din jur nu mai conta in orele ce urmau. Te puteai pierde, copil ce erai, intr-un rasarit privit pe furis prin fereastra, in muzica ce rezona perfect cu tine si te impingea spre idei noi, in procesul de creatie al unui desen, unei melodii, unui obiect decorativ, si stiai ca vei face lucruri mari intr-o zi. Exact ca artistul si romanticul dinauntrul tau. Te pierdeai in imagini cu peisaje obscure si semi-abstracte, care creau atmosfera unei lumi ideale, pe care o asteptai sa vina. Vei avea toata aceasta libertate, lipsit de orice autoritate, nu te vor mai bate ceilalti copii, vor vedea ei intr-o zi... Cand dai de ceea ce ne place sa numim "realitate", te izbeste un plictis inegalabil impreuna cu nevoia, respobsabilitatea automata de a supravietui, resemnarea de a deveni un simplu motoras al societatii, care este atat de marunt din ochiul Universului, aproape insesizabil. Dar din al tau, iti consumi tot timpul si energia, tu esti tot ce ai, visele si esenta copilului determinat sa triumfe. Si ghici ce? Odata cu varsta si experientele prea reale pe care le aduce aceasta pe parcurs, ai pierdut mare parte din versiunea ta autentica...esti obosit. Oboseala aceasta ascendenta va face din speranta de scapare o veritabila obsesie. Cauti, cu sudoarea siroind pe trup, cu ochii iesiti din orbite si rosii, prea concentrat ca sa mai clipesti, asupra unei tinte ascunse pe undeva prin intunecimea portalului dintre lumea noastra si lumea Aceea. Trebuie sa fie mai mult decat atat in lumea aceasta fada si previzibila - iti zici. Ai putea face chiar tu sa fie mai mult pentru tine in aceasta lume. Sa te izolezi cumva de cotidian si sa traiesti in lumea ta, sa iti izolezi iubirea absoluta dintre tine si Copilul din tine, nu vrei sa o traiesti si sa o impartasesti cu lumea inconjuratoare. Dupa atata timp, in sfarsit ai vazut ca exista, mai este totusi viu ...si esti egoist. Pana la urma, ai visat mult si la iubirea asta si nu isi are loc mondenul in aceasta legatura atat de idilica si pura. Ai putea indeplini, in sfarsit, dorintele arzatoare a ceea ce ai fost odata. Ai putea medita, ai putea zbura din nou, ai putea atinge culmile acelea de o frumusete sinistra. Ai putea...dar cotidianul iti suge sangele, la fel ca si toata energia si te tine cu picioarele pe pamant, le bate-n cuie, numai sa nu iti iei zborul, sa fii in continuare un motoras productiv pentru el. Asa ca, te straduiesti, cu ceea ce ti-a mai ramas, acea cantitate nesatisfacatoare. Frustrarea suprema o constituie faptul ca trebuie sa te straduiesti din greu pentru ceva ce venea atat de usor si de natural adineaori. Setea de absolut preia controlul si cauti. Il cauti pe marele neom prin cele mai intunecate locuri ale existentei. Il cauti prin padurile intortocheate ale ultimei sperante, impanzite cu spinii si mangaierea necunoscutului. Macar necunoscutul iti da perspectiva aceea pe care ai avut-o odata, perspectiva posibilitatilor nemarginite. Parca iti vine sa te refugiezi intr-o cautare infinita. Mana in mana cu celalalt corp al tau, iubirea ta absoluta, pasiti calmi prin frunzele cazute si contopite solul moale, insotiti de atingerea abraziva al muschiului negru de pe copacii inalti care filtreaza sangeriul lunii. Nu este nevoie de cuvinte. Pasiti cu sentimentul comun de calmul resemnarii, cu gustul victoriei finale pe buzele palide. In jur se lasa un intuneric tot mai profund care va inghite cu fiecare pas. Sunteti pregatiti pentru a fi singurii martori ai dezlegarii voastre de viata lasata in urma. Bezna - cel mai frumos sentiment pe care l-ati avut odata. Cel mai frumos si ultimul, si va leaga. Ca un orgasm, superlativul sentimentelor se apropie in suvoaie, slujba finala care celebreaza moartea naturii. Intunericul va imbratiseaza bland, apoi forta bratelor sale creste. Captivi in stransoarea lui, va contopiti, sufocati de agonie si de o usurare inexplicabila. Ca un urias infometat, va sufoca negreala necunoscutului. Ati gasit portalul. Spinii lui lungi va strapung ca pe niste frigarui, se amesteca carne cu carne si sange cu sange. E mai mult decat puteati spera vreodata, impartasiti experienta care se poate trai o singura data. Si care ‘se poate muri' tot o singura data. Dupa sincronul ultimei suflari, cadeti pe solul umed, uniti intr-un carnagiu frumos pe pamantul rece, iar peste mirosul de natura putreda, se asterne incetul cu incetul mirosul de fier al sangelui clocotind. Ati scapat....l-ati gasit. Omul Negru si-a indeplinit inca o data misiunea.
V-a casatorit cu Moartea, eterna comuniune.

0 comments:

Post a Comment